Pelerini în Grecia (2006)

Iată-ne în autocarul ce ne va purta pe meleagurile vechii Elade, 50 de pelerini care am avut dorinţa de a păşi cu bucurie pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu prin prezenţa multor sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni.

Prima zi a fost destul de grea pentru noi, în sensul în care, deplasarea către graniţa Greciei s-a făcut începând cu ora 18,00, astfel încât să atingem Salonicul la orele dimineţii.

Fiind în pelerinaj, călătoria noastră spirituală a început încă din Bucureşti, prin închinarea la moaştele sfântului Dimitrie Basarabov, sfânt care nu a mai dorit să plece din ţara noastră şi care de ani buni păzeşte oraşul nostru. Am încercat, dacă vreţi, să construim o punte a rugăciunilor noastre de la sfântul nostru Dimitrie la celălalt Dimitrie, sfânt ce păzeşte oraşul Salonic şi care ne aştepta în Biserica sa, izvorând mir frumos mirositor din sfintele sale moaşte.

Am plecat aşadar lăsând în urma noastră România şi după o noapte de călătorie fără incidente, am ajuns în Salonic dimineaţa pe la ora 08,00. Soarele răsărea peste cel mai mare oraş al provinciei Macedonia, fondat în anul 315 iHr, de către Cassandru – regele Macedoniei şi care timp de 23 de secole a jucat un important rol în Balcani păstrându-se totodată un important bastion al elenismului.

Tessalonicul s-a dezvoltat foarte repede ca oraş sigur şi fortificat. Acest lucru a fost apreciat de către Antigonus, regele Macedoniei, care după 30 de ani de la fondarea orasului, şi-a stabilit aici cartierul general în lupta impotriva regelui Epirului, Pyrrhos.

Importanta oraşului în timpul perioadei elenistice a devenit evidentă în anul 279 i Hr, când celţii au atacat în forţă oraşul. Ofensiva condusă de pe zidurile cetăţii a fost respinsă cu succes, chiar dacă în timpul bătăliei, Ptolemeu Keraunos (281-279 iHr), regele Macedoniei a fost ucis. De atunci, Tessalonicul, cel mai important port al Macedoniei a devenit cea mai importanta bază militară.

Tessalonicul, considerat “mama întregii Macedonii” a continuat epoca de înflorire în timpul sec I d Hr, acesta fiind poate unul dintre motivele pentru care Sf. Ap. Pavel a ales acest oraş pentru a propovădui credinţa creştină, înfiinţând totodată aici şi o Biserica creştină (anul 50). Pe locuitorii Tessalonicului i-a numit Sf. Apostol “Poarta de Aur a Europei” iar pentru întărirea credinţei lor le-a trimis cele doua Epistole, acestea constituind unele dintre cele mai importante texte ale Sf. Scripturi.

Salonicul a strălucit în timpul domniei cezarului Galeriu, cumnatul lui Diocletian şi membru al tetrarhatului ce conducea Imperiul Roman. Galeriu a fost numit guvernator al Illyricului şi a ales ca baza a sa Tessalonicul, începând cu secolul IV. Marea majoritate a edificiilor romane ale Salonicului au fost ridicate în aceasta perioadă: Rotonda, Arcul lui Galeriu –Kamara, Palatul, Forum-ul etc.

La începutul secolului al IV-lea, “protectorul şi patronul” oraşului, Sf. Dimitrie împreună cu prietenul său Nestor, au primit moartea martirică aici, şi de atunci, Salonicul a devenit un mare centru de pelerinaj, o mulţime de creştini aducând anual rugăciuni către Sfântul Dimitrie.

Acesta a fost şi gândul nostru, de a ne închina la moaştele Sf. Dimitrie şi de a-i aduce atât rugăciunile noastre cât şi ale celor ce-i purtam în inimile şi gândurile noastre.
Autocarul ne-a lăsat lângă Turnul Alb, primul obiectiv ce l-am întâlnit în periplul nostru din oraşul Salonic. Construit imediat după ce Imperiul Otoman a cucerit oraşul, în 1430, a fost pe rând fortăreaţă (până în secolul al XVIII-lea) şi închisoare (în secolul al XIX-lea). Un prizonier, în schimbul eliberării sale, a albit turnul, căpătând astfel numele din ziua de azi, de Turnul Alb. În prezent, este muzeu şi principala atracţie turistică a oraşului Salonic.

Plecăm apoi pe jos în turul nostru. După atâta mers cu autocarul, plimbarea matinală are un efect revigorant pentru fiecare dintre noi. Prima biserica unde a ajuns a fost Catedrala Mitropolitană, unde se află moaştele sf. Grigorie Palama. Sf. Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, în disputele sale cu umaniştii, care nu credeau decât într-o cunoaştere raţională a lui Dumnezeu, mărturiseşte că viaţa în Dumnezeu nu este cu putinţă dacă omul nu se curăţeşte prin împlinirea poruncilor şi prin asceza, cunoştinţa dobândită pe cale raţională nefiind eliberatoare de patimi. Grigore Palama s-a dovedit a fi un mare teolog, explicând diferenţele care există între esenţa lui Dumnezeu şi energiile Lui, confundate de călugărul Varlaam care susţinând imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, declara că rugăciunea minţii era o eroare eretică.

Plecăm apoi spre o altă biserică, Sf. Sofia, una din cele mai vechi din Salonic, unde ne închinăm cu pioşenie la moaştele Sf. Vasile cel Nou. Biserica este supranumită “biserica dom”. Pe locul actualei biserici a existat o altă construcţie după primul Sinod Ecumenic (325) şi închinată Mântuitorului Iisus Hristos. Actuala construcţie a fost ridicată în secolul al VIII-lea, după planul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol. Este inclusă pe lista UNESCO la capitolul Locuri sfinte din lume.

Ne îndreptăm apoi spre Rotonda, biserică circulară cu ziduri de 6.3 m grosime şi un diametru de 24.5 m. Este una din cele mai vechi construcţii ale Salonicului, ridicată la sfârşitul secolului al III-lea, făcând parte din complexul palatului lui Galeriu. În 1590 turcii au transformat biserica în moschee adăugându-i un minaret. Azi este biserica oficială a Universităţii din Salonic şi are hramul Sfântului Gheorghe.

În drum spre biserica Sf. Dimitrie trecem prin Arcul lui Galeriu (Kamara) situat între Rotonda şi Palatul roman, simbol al oraşului Salonic alături de Turnul Alb. Construit în secolul al IV lea în cinstea împăratului Galeriu în urma triumfului asupra armatelor persane, Arcul este decorat cu frumoase reliefuri de marmură şi decoraţiuni în forma de frunză şi are o înălţime de 12,5 metri şi o deschidere a părţii centrale de 9,7 m.

Ultimul obiectiv din oraşul Salonic a fost Biserica ce adăposteşte moaştele Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir, biserica celor 5 intervale, aşa numita “Elenistica”. Mare emoţie ne-a cuprins intrând aici. Mireasma sfântului ne întâmpina de la intrare ceea ce ne-a dat aripi duhovniceşti şi iată-ne, 50 de pelerini în genunchi rostind acatistul sfântului. A fost un moment înălţător, mai ales pentru faptul că mulţi din cei prezenţi în biserică, greci sau alţi vizitatori au privit cu respect grupul de români care se ruga în faţa raclei sfântului în acest chip deosebit.
Am părăsit biserica după aproximativ o oră şi ne-am îndreptat spre autocar pentru a face un tur panoramic al oraşului, cu un ghid grec care vorbea foarte bine limba română şi care ne-a oferit o incursiune interesantă în istoria şi cultura elenă.

Prima noapte de cazare am avut-o în staţiune Paralia Katerini, care impresionează atât prin numărul mare de unităţi hoteliere, restaurante şi magazine, dar şi prin numărul mare de români întâlniţi acolo. Obosiţi, după o călătorie destul de lungă, ne-am instalat în camere şi apoi fiecare şi-a petrecut timpul aşa cum a dorit.

A doua zi a pelerinajului nostru ne oferea în faţă trei întâlniri deosebite. Prima din ele a fost la mănăstirea Kato Xenia, care nu impresionează din punct de vedere arhitectonic extern. Este o mănăstire nouă, clasică, care ne-a întâmpinat însă cu o linişte extraordinară. De ce? Pentru că acolo se află o parte a Brâului Maicii Domnului, adusă din Sf. Munte Athos de la mănăstirea Vatopedi. Acolo am rostit împreună Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, iar maicile de la mănăstire ne-au arătat şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi ne-au poftit să vedem şi biserica, care este îmbrăcată toată în mozaic pe interior, ceea ce m-a dus cu gândul la mănăstirea Recea de lângă Târgu Mureş. Am plecat cu bucuria în suflet şi cu binecuvântarea Maicii Domnului spre insula Evvia, acolo unde ne aşteptau alte două întâlniri binecuvântate. După ce am coborât de pe ferry-boat, ne-a întâmpinat un drum plin de serpentine care urca spre vârful muntelui, ceea ce ne aducea aminte de menirea monahilor îmbunătăţiţi, care căutau mereu locuri izolate pentru a-şi găsi liniştea în Dumnezeu.

Aşa am ajuns la mănăstirea unde sunt moaştele cuviosului David. Minunile Cuviosului David sunt nenumărate. Nu ar ajunge hârtia sau cerneala pentru a le povesti, fiindcă de peste 450 de ani, Sfântul este mereu prezent în viaţa credincioşilor, spunea stareţul Iacob Ţalikis. Acolo am intrat în biserică şi am aşteptat să ne întâmpine vreun monah, dar nu era nimeni care să ne deschidă racla unde erau sfintele moaşte. Aşa că ne-am aşezat şi pentru a două oară în această zi am rostit un acatist, cel al Cuviosului David. Atât de absorbiţi am fost în rugăciune că nu ne-am dat seama că în biserică intrase un monah care a stat tăcut aproape jumătate de oră ascultând rugăciunea noastră. Când ne-am ridicat, a venit la mine, m-a întrebat dacă sunt preot şi i-am spus că da. Atunci a deschis racla şi mi-a pus în mâini capul Cuviosului David, pentru ca fiecare dintre cei prezenţi să poate să-l sărute. Pentru mine a fost o mare binecuvântare deoarece, era pentru prima oară când mi se puneau în braţe moaştele unui sfânt, iar pentru toţi ceilalţi, pentru faptul că atingeau în chip real sfintele moaşte, fără a fi opriţi de vreun geam sau capac de raclă.

Am plecat plutind de la această mănăstire şi ne pregăteau sufleteşte pentru întâlnirea cu Sf. Ioan Rusul. Până la Prokopi am făcut 40 de minute, timp în care am vorbit despre viaţa şi minunile acestui sfânt. Mulţi dintre cei prezenţi ştiau deja despre minunile sfântului, despre faptul că acesta ascultă rugăciunile celor bolnavi, şi nu de puţine ori, aceştia plecau tămăduiţi de la racla sfântului.

Am ajuns spre înserare şi slujba Vecerniei era la sfârşit. Am cerut voie părintelui să facem o rugăciune la racla sfântului şi acesta ne-a spus ca se bucură să audă acatistul sfântului în limba română. Cu emoţie mare ne-am aşezat lângă racla sfântului Ioan Rusu şi am rostit împreună acatistul sfântului, iar după aceea, având în vedere mulţimea celor ce au fost ajutaţi de a lungul timpului după ce au fost atinşi pe cap cu o căciulă a sfântului, am primit acceptul de a ne atinge fiecare de acest odor sfânt.

„Ştiind grabnica ta mijlocire, te rugăm, o, Sfinte Ioane, ia viaţa noastră în mâinile tale şi mijloceşte precum ştii mântuirea noastră. Daca voia Domnului este să ducem cu răbdare crucea bolii, dă-ne putere şi ajută-ne să nu cârtim din cauza neputinţelor. Dar dacă Bunul Dumnezeu se va milostivi de noi pentru rugăciunile tale, atunci să ne tămăduieşti fără şovăială, noule doctor fără-de-arginţi, ca văzând aceasta să-ti mulţumim ţie si să-l lăudăm în vecii vecilor pe Doctorul sufletelor şi al trupurilor, prin cântarea: Aliluia!”
Această rugăciune am avut-o pe buzele noastre de tină cu nădejdea că cererile noastre au fost auzite de sfântul Ioan. Am părăsit insula Evvia cu bucurie în suflet şi ne-am îndreptat spre Atena, capitala ţării, unde ne-am cazat la un hotel de trei stela, lângă piaţa Omonia.

Capitala Greciei, Atena este situată în cel mai sudic punct al Europei în Peninsula Attica. Oraşul celor 3,5 milioane de locuitori, este unul al contrastelor în care stilurile: antic, bizantin, neo-clasic şi modern se întretaie în chip frumos. Astăzi, aglomeraţia urbană a Atenei concentrează 1/3 din populaţia ţării şi circa 60% din producţia industrială a Greciei.

Ziua a treia ne oferea aşadar o incursiune în această metropolă, dar şi întâlnirea cu locurile unde a predicat Sf. Apostol Pavel, iar în a doua parte a zilei, întâlnirea cu mireasma duhovnicească ce izvorăşte din insula Eghina, acolo unde sunt moaştele sf. Nectarie Taumaturgul. Ne-am trezit devreme, pentru ca traficul capitalei elene să nu ne împiedice să ne atingem scopurile. Turul Atenei l-am făcut cu un ghid grec care făcuse Facultatea de turism în România, ceea ce a însemnat mult pentru noi în ceea ce priveşte înţelegerea tuturor celor transmise de dânsul.
Am ajuns la Acropole, unde mai „trăieşte” Parthenonul. Este cel mai important şi mai cunoscut monument al civilizaţiei vechi greceşti, fiind deseori considerat simbolul Greciei. Construit în stil doric, este dedicat zeiţei Athena Parthenos, patroana oraşului Atena şi a fost ridicat în anul 432 dH. Acolo am văzut cum arheologii încearcă să păstreze cultura antică peste veacuri, injectând în pilonii templului diverse substanţe care să le confere trăinicie. Acelaşi lucru, într-un alt plan, l-au făcut miile de mucenici care şi-au dat sângele pentru trăinicia credinţei creştine aici, pe teritoriul vechii Elade dar şi în întreaga lume.

Lângă Acropole se află şi stânca pe care Sf. Ap. Pavel s-a urcat şi le-a predicat atenienilor despre credinţa în Hristos. Aici Sf. Apostol le-a tălmăcit locuitorilor urbei că Dumnezeul necunoscut la care ei se închinau în Panteonul Zeilor, alături de alţi 11, nu este altul decât Dumnezeul creştinilor, singurul Dumnezeu adevărat. De aceea urcând pe acea stâncă parcă auzeam aduse de vânt, cuvintele înflăcărate ale apostolului, care străjuiesc peste veacuri în aceste locuri, şi dacă tot ceea ce este construcţie se perimează sub acţiunea factorilor externi (Panteonul, templele greceşti, amfiteatrele, statui etc), Cuvântul lui Dumnezeu s-a imprimat atât de adânc în inimile creştinilor, fie ei greci, români sau alte naţionalităţi, încât tot ceea a fost atins de sfinţenia celor ce l-au propovăduit (apostoli, mucenici, sfinţi), va rămâne peste veacuri.

Plecăm grăbiţi către portul Pireu, locul de unde am luat ferry-boat-ul spre insula Eghina, casa cea iubită a Sf. Nectarie tămăduitorul. Traversarea durează cam o oră, timp în care ne mai tragem sufletul, privind la marea cea albastră şi la vapoarele ce duc oameni înspre insulele din apropierea Atenei.

Eghina ne-a întâmpinat cu forfota specifică unei insuliţe mici. Multe maşini, scutere, motociclete se înghesuiau pe străduţele înguste, fiind parcă într-un continuu dialog motorizat care apasă greu peste liniştea de dincolo de port. Până la mănăstire sunt vreo 8 kilometri, dar pentru a ajunge mai repede am folosit autocarul care ne-a adus până la poartă. În faţă ni s-a deschis o mănăstire cu o arhitectură deosebită. Este poate cea mai mare mănăstire pe care am văzut-o vreodată. Impunătoare şi frumoasă. Dincolo de această poartă am simţit sfinţenia locului ales de sfântul Nectarie spre ai fi loc al odihnei celei veşnice. Şi totuşi, oare sfântul s-a înşelat din acest punct de vedere, luand in considerare mulţimea mare de pelerini care trece pragul mănăstirii în fiecare zi, precum si mulţimea rugăciunilor ce se găsesc pe bileţelele ce acoperă aproape în întregime icoanele sfântului? Oamenii vin aici, când medicina îşi arată neputinţa, când omul nu mai poate fi ajutat de om. Vin aici oameni care citind viaţa şi minunile sfântului sunt încredinţaţi că acesta va pleca urechea şi la rugăciunea lor şi vor pleca tămăduiţi de cancer, nemiloasa boală care desparte prematur pe om de apropiaţii săi.

Ne-am apropiat cu sfială de racla sfântului, conştienţi de sfinţenia locului şi atingându-o, un fior asemenea unui curent electric a trecut prin noi. Am căzut la picioarele sfântului şi cu credinţă am rostit Acatistul, apoi fiecare şi-a rostit ruga lui personală, alături de ceilalţi pelerini din multe ţări. Apoi am mers la pangarul mănăstirii unde, maica de acolo ne-a dat ulei de la candela sfântului, spunându-ne să-l ducem celor ce sunt în nevoi sau cuprinşi de boală şi nu mai pot ajunge aici. Ce mângâiere au totuşi bucureştenii, care îl au pe sfântul Nectarie atât de aproape, la Mănăstirea Radu-vodă şi se împărtăşesc mereu de sfinţenia sa.

„O, preasfinte şi întru tot lăudate, mare făcătorule de minuni Nectarie, primeşte această puţină rugăciune de la noi, nevrednicii robi, căci către tine, ca de la un adevărat izvor de tămăduiri şi grabnic folositor şi ajutător preaminunat scăpând, şi către sfânt chipul icoanei tale privind, cu lacrimi fierbinţi ne rugam ţie: Vezi, sfinte, durerile noastre, vezi sărăcia şi ticăloşia noastră. Vezi rănile sufletelor şi ale trupurilor noastre. Rugămu-ne ţie, Nectarie Sfinte, sârguieşte de ne ajuta cu neîncetatele şi sfintele tale rugăciuni, şi ne sprijineşte pe noi, robii tăi”.

Pentru că mai aveam timp au mers şi la o altă mănăstire aflată imediat în apropierea sfântului Nectarie şi acolo am avut bucuria de a ne închina la sfintele moaşte ale sfintei Ecaterina. Tot acolo, în spatele mănăstirii se află un deal, ce se numeşte „Athosul femeilor”.

Pe acest deal se află câteva chilii izolate unde maici din mănăstirile de pe insula se retrag în singurătate, practicând peste săptămână rugăciunea împletită cu lucrul mâinilor, duminica venind în mănăstire pentru a participa la Sfânta Liturghie. Se numeşte „Athosul femeilor” pentru că, acest tip de asceză şi retragere să regăseşte şi în Sf. Munte Athos, dar pentru bărbaţi.

La ora 18,00 vaporul a venit pentru a ne readuce în Pireu şi de acolo am plecat spre hotelul nostru. Ziua fusese plină de binecuvântări, iar paşii noştri parcă nu mai atingeau pământul după ce părăsisem mănăstirea Sf. Nectarie.
Ziua a patra ne rezerva alte surprize. Treceam prin ţinutul corintenilor, locuitori mult iubiţi de Sf. Ap. Pavel, cărora le-a trimis nu una ci două epistole, prezente în Sf. Scriptură.

Corintul era unul din cel mai populat şi prosper centru din antichitate. În 146 î H a fost dărâmat de către romani, însă peste 100 ani Caius Iulius Cezar îl reface ca o “lumină a întregii Grecii”. În anul 27 î H, împăratul Augustus îi acordă noi privilegii economice şi politice ridicându-l la rang de capitală a provinciei senatoriale Ahaia. Viaţa morală însă lăsa mult de dorit – pe Acropolis era vestitul templu al Afroditei care ridicase prostituţia la rang de cult religios. În acest loc vine la sfârşitul anului 50 Apostolul Pavel. Pentru a le crea ideea unei apartenenţe divine comune, apostolul le spune Corintenilor că „temelia este Hristos” (3,11) şi pentru a-i îndepărta de la purtările necuviincioase le zicea „nu ştiţi oare că voi înşivă sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. De va strica cineva templul lui Dumnezeu şi Dumnezeu îl va strica pe el” (3,16).

Tot lor, Apostolul le înfăţişează în capitolul 13 al primei Epistole cea mai completă definiţie a iubirii.
Corintenii râvneau cele mai înalte ale harului lui Dumnezeu fără să îşi dea seama că scara desăvârşirii este axată pe stâlpii iubirii de Dumnezeu dar şi de aproape. Apostolul spune că iubirea creştină este temeiul şi plenitudinea tuturor virtuţilor şi întrece în strălucire şi cea mai mare harismă. Harismele sunt semnele puterii lui Dumnezeu, cauza lor fiind în afară pe noi, iubirea însă este legătura intrinsecă între om şi Dumnezeu şi vine din interior.
Şi vorbind despre Apostolul Pavel şi despre Corinteni, în faţa noastră apare oraşul Patras (în greaca populară Πάτρα, în greaca clasică Πάτραι Pátrai), al treilea oraş al Greciei cu un sfert de milion de locuitori şi loc al martiriului Sfântului Apostol Andrei.

Pentru noi românii închinarea la sfintele moaşte ala Sf. Apostol Andrei avea o semnificaţie deosebită. Parcă veneam la un bunic al nostru care departe fiind, poate o singură dată în viaţă aveam a ajunge la el. Apostolul Andrei, fratele Apostolului Petru, a fost cel dintâi chemat de Domnul. Când s-au împărţit zonele lumii spre propovăduire, Apostolului Andrei i-a fost încredinţată zona din jurul mării Negre, astfel încât ajungând pe tărâmul ţării noastre el a adus credinţa în Hristos, strămoşilor noştri, daci. Aşadar, poporul român este un popor cu o credinţă apostolică şi acest lucru îl datorăm acestui mare Apostol, care a suferit martiriul pe cruce în oraşul Patras, condus atunci de către Egeat. Iată ce zicea Apostolul Andrei venind spre pătimirea sa: „mă închin în faţa ta, Cruce Sfântă care ai fost sfinţită de trupul Domnului şi cu mădularele Lui ca şi cu nişte pietre de mare preţ ai fost împodobită. Mai înainte ca Domnul să fi fost pironit pe tine eu mă îngrozeam când te vedeam, dar prin suferinţele Domnului meu, tu ţi-ai agonisit cerească şi negrăită dragoste. Azi eşti dorită de inima mea ca o binecuvântare. Mă apropii de tine cu bucurie şi fără nici o sfială. De când te doresc! O cruce bună, cea prea înfrumuseţată şi cu vrednicie preaîmpodobită! Tu, cea pe care te-am dorit, te-am aşteptat şi te-am căutat, smulge-mă din vălmăşagul oamenilor şi du-mă la Stăpânul meu. El m-a răscumpărat prin tine, din braţele tale să mă primească”.

Ne-am închinat sfintelor moaşte cu smerenie şi cu bucurie în suflet. Ştiam că odată ajunşi acolo, filonul credinţei noastre capătă veridicitate. Nu mai vorbeam din cărţi ci din realitate. Prietenul nostru era în faţa noastră. Apostolul Andrei sădea şi acum în sufletele noastre dragostea pentru Sf. Cruce şi pentru jertfelnicia în propovăduirea credinţei creştine. Ne îndemna pe fiecare dintre noi să părăsim ego-ul nostru şi dorinţele de mărire şi să ne îmbrăcăm în haina apostolatului, a propovăduitorului, a creştinului autentic.

Nu ne-am dat seama cât de repede a trecut timpul. Singurul care omul nu şi-l poate face prieten, este timpul. Am plecat spre Atena, unde am ajuns spre seară, obosiţi, dar încărcaţi duhovniceşte.

Ziua următoare a fost o zi mai uşoară, pentru că ne-am deplasat către centrul Greciei, spre o zonă monastică foarte cunoscută în toată lumea Meteora. Ne-am trezit puţin mai târziu ca de obicei şi de aceea am ajuns spre seară la Kalambaka, oraşul ce se aşterne la poalele stâncilor pe vârful cărora, parcă aşezate de o mână dumnezeiască, străjuiesc mănăstirile Sfântul Ştefan, Marele Meteor, Sfânta Treime, Sfântul Varlaam, Rousanou, Sfântul Nicolae precum şi sihăstrii nedeschise publicului.

Pe aceste stânci fără vegetaţie, s-a înfiripat viaţa monahală încă din secolul al IX-lea. Pe vârfurile cele mai greu accesibile, călugări nevoitori au ridicat mănăstiri de o rară frumuseţe. În secolul al XV-lea numărul lor atingea 24. Acum mai sunt vieţuite doar şase, dintre care cinci de călugări şi una de maici.

Toată ziua a şasea ne-am petrecut-o vizitând mănăstirile din complexul Meteora. "Ce frumoase locuri de nevoinţă duhovnicească oferă monahilor Muntele Meteora! Dar cât sunt de asaltate aceste mănăstiri de turiştii din toată lumea! Pentru aceasta mulţi monahi iubitori de linişte au părăsit Meteorele si s-au retras în Muntele Athos, pentru a se putea ruga mai liniştiţi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea." spunea părintele Ioanichie Bălan.

Aşa şi este. Frumuseţea şi sălbăticia locurilor a atras de la început iubitorii de linişte acolo, însă odată cu trecerea timpului această zonă a fost asaltată de cei care din pricina faptul că nu mai găseau frumuseţea duhovnicească în lume şi din dorinţa de urma exemple vii ale creştinismului, au început a-i căuta pe acei duhovnicii iscusiţi cere se sălăşluiau în mănăstirile şi chiliile aflate pe stâncile Meteorelor. E greu să descriu în cuvinte frumuseţea locurilor. Mănăstirile sunt adevărate tezaure duhovniceşti, picturi de o frumuseţe extraordinară, sfinte moaşte, icoane, odoare bisericeşti şi nu în ultimul rând bastioane păstrătoare a unor documente şi cărţi de cult extrem de importante şi vechi.

Te impresionează Meteora, n-ai mai vrea să pleci de aici, însă călătorului îi şade bine cu drumul şi ne îndreptăm spre un magazin de obiecte bisericeşti aflat la poalele muntelui şi care oferă o gamă largă de produse, dar şi un intermezzo în lumea icoanei, existând acolo pictori care oferă o mică demonstraţie despre cum se execut o icoană. Seara o petrecem tot la Kalambaka, într-un hotel de trei stele care are tot confortul necesar pentru a te odihni în condiţii deosebite.

Fiind duminică, ziua a VII a o începem la biserică. Am participat la Sf. Liturghie la o biserică grecească în oraşul Kalambaka, după care am luat micul dejun şi ne-am îndreptat spre Paralia Katerini, locul unde vom înnopta pentru ultima oară în Grecia.

În drumul nostru am oprit însă la mănăstirea Sf. Paraskevi, în valea Tembi. Mulţi o confundă pe sfânta noastră Parascheva cu această sfântă Paraskevi. Sfânta Paraskevi a primit martiriul în secolul al II lea şi este considerată vindecătoare a bolilor de ochi, după ce l-a tămăduit pe Antonius Pius, împăratul ce poruncise ca ea sa fie torturată. După aceasta minune, Antonius a stopat atacurile împotriva creştinilor. Totuşi succesorul său a continuat prigonirea creştinilor şi sfânta Paraskevi a fost decapitată la Roma în anul 180. Este prăznuită la 26 iulie. Sfânta Cuvioasa Parascheva însă, s-a născut în secolul XI în Epivat, un orăşel de lângă Constantinopol şi este prăznuită la 14 octombrie.

Biserica la care am fost este situată dincolo de un râu astfel încât accesul se face pe un pod. Biserica este clădită în stâncă, iar alături se află izvorul Sfintei Paraskevi, mulţi pelerini venind aici pentru a lua apă, cu credinţa că, spălându-se la ochi cu ea, vor căpăta tămăduire (în icoane, Sf. Paraskevi este reprezentată ţinând în mână un bol cu cel doi ochi ai împăratului). Am luat şi noi apă din acest izvor pentru a o aduce acasă celor ce aveau nevoie de această binecuvântare, rămânând însă cu întrebarea aceasta în gând: de câte ori nu trecem la lângă Izvorul Vieţii noastre şi nu ne spălăm decât foarte rar ochii cei duhovniceşti.

Pe drum spre Paralia am trecut şi pe lângă vestitul munte Olimp (2900 m, cel mai înalt din Grecia) unde se spune că sălăşluiau cei 12 zei ai Greciei Antice. Am ajuns la o ora potrivită în Paralia ca să mai facem un tur de staţiune, doar era ultima seară şi pentru cei care nu se îndeletniciseră cu cumpărături, era poate ultima ocazie.
Dimineaţa după micul dejun, am strâns toate obiectele cumpărate de a lungul pelerinajului nostru şi am făcut slujba Agheasmei mici sfinţindu-le, astfel încât dăruite fiind aici în ţară, să poate acea încărcătură duhovnicească specifică unui dar de pelerin.

Drumul de întoarcere a fost mai uşor de suportat. De ce? Nu ştiu. Poate că sfinţii purtau sufletele noastre cele grele în mâinile lor. Poate atingerea de sfintele lor moaşte ne-au uşurat de greutăţile păcatelor şi ne-au făcut să privim altfel lumea, fără schimonosirea fiinţei noastre de a ne prezenta ca adevăraţi oameni. Ne întorceam în ţară schimbaţi sufleteşte. Conştienţi că trăirea unui adevărat creştin era o necesitate pentru noi încă aflată în efectul de potenţialitate al ei. Dar vizitându-i pe sfinţii Greciei am învăţat de la ei că potenţialul se poate transforma în realitate.

Cu gândul încă la frumuseţile ce le-am văzut, am intrat seara târziu în Bucureşti, o capitală care ne aştepta în încremenirea ei obişnuită de beton, fără să ştie că un grup de români aducea acasă mireasma duhovnicească a sfinţilor Greciei.

A consemnat
Pr. Cătălin Niculescu

inapoi

Recomandati acest site unui prieten !